10 ani de dor

20 02 2013

Imagine

20 februarie 2003 – 20 februarie 2013

Astăzi am realizat că au trecut 10 ani de când tatăl meu a plecat de pe această lume. Acum 10 ani veneam seara de la școală, bucuros, ca orice puști de clasa a VI-a care scapă de la ore, mă jucam pe la telefoanele publice de pe străzi, râdeam cu colegii, iar când am ajuns în fața blocului m-a așteptat bunica mea care m-a chemat în casă să îmi dea de mâncare. Ulterior au venit la mine mătușa și unchiul meu împreună cu bunicul meu. Acesta din urmă a fost cel care a zguduit casa cu groaznica veste ce a secerat pur și simplu o parte din mine. Ultima oară când l-am văzut pe tatăl meu în viață a fost în dimineața acelei zile… când acesta a plecat la spital. La plecare, mama m-a chemat să îmi iau la revedere de la tatăl meu și să-l pup, însă eu, copil cretin fiind (și deja obișnuit cu faptul că tatăl meu a mers deseori în spitale din cauza problemelor cu rinichii), nu am vrut să mă ridic de la măsuța la care îmi făceam temele și am replicat că „lasă că-l pup când vine”. Cele ce au urmat m-au făcut să realizez cât de prost am fost în acel moment și cât de mult o să regret că nu am putut să îmi iau rămas bun (fără să știu) de la tatăl meu.

Avea 36 de ani când a plecat. El și mama au lucrat pentru mine și sora mea cât au putut. Deși eram o familie modestă și înțelegeam că atunci când nu este de unde să nu insist, am avut o copilărie frumoasă și nu mi-au lipsit lucrurile pe care le-am dorit. M-am bucurat și de vafele pe care mi le cumpărau părinții, m-am bucurat și de fiecare gumă pe care am avut-o, m-am bucurat când mă accidentam serios și părinții aveau grijă de mine.

După ce s-a îmbolnăvit, tatăl meu a trebuit să renunțe la locul de muncă pe care îl avea și au urmat ani cu plecări la spitale, analize, operații, recuperări. Mereu doctorii i-au recomandat să nu mai facă efort, însă el a continuat să ajute familia cum a putut. A luat un microb dintr-un spital și a continuat să facă pietre la rinichi, ceea ce făcea ca și un transplant să fie inutil. Avea o frică de medicii suceveni și mai ales de un anume chirurg care este cunoscut pentru rata mortalității pacienților săi, astfel că mergea cu mama mea la Tg. Mureș pentru a face operațiile necesare curățării rinichilor. Eu, fiind un copil prostuț pe atunci, nu-mi puteam imagina că oamenii pot păți ceva grav de la problemele cu rinichii și nu înțelegeam câtă durere îți poate provoca apariția pietrelor și nisipului la rinichi.

După acea zi de 20 februarie 2003 viața mea s-a schimbat radical. Am devenit mai rigid și mai rece, am avut perioade în care simțeam o creștere a agresivității în mine, am avut zile în care invidiam copiii din parcuri care se jucau cu tații lor, am avut zile în care mi-am blestemat viața și am avut zile pline de regrete. Regrete că tatăl meu nu a apucat să mă vadă cum iau buletinul la 14 ani, regrete că nu l-am avut alături atunci când am realizat lucruri frumoase și importante pentru mine, regrete că nu m-a văzut terminând liceul și începând o facultate, regrete că nu ne-am bucurat împreună când am primit acasă permisul de conducere, regrete că nu am avut parte de sfaturile lui când mi-a fost mai greu și regrete că nu a apucat să mă vadă pe scene și pe afișe alături de artiști importanți.

Nu a fost alături de mine din punct de vedere fizic, dar îl simt lângă mine când mă gândesc la el, îi port pe un deget verigheta care mi-a rămas de la el, mă uit cu plăcere la niște mesaje care le purta într-o haină (și nici măcar mama mea nu știa de existența acelor bilețele) și zâmbesc amar când mă uit la puținele fotografii cu el. Îi simt lipsa enorm și îi mulțumesc că a avut grijă de mine din momentul în care m-am născut și până acum. I-am promis că voi ajunge să fac lucruri de care ar fi fost mândru și că nu-l voi uita niciodată. Am promis și lucruri pe care nu le-am făcut, dar sper să le duc la capăt.

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, îți mulțumesc că m-ai crescut împreună cu mama și nu am ajuns un nimeni, îți mulțumesc pentru educația pe care mi-ai dat-o, îți mulțumesc că am trăit într-o familie liniștită și că am avut o copilărie frumoasă până ai plecat, îți mulțumesc pentru fiecare palmă primită când am făcut prostii și pentru fiecare mustrare când am greșit.

Merg la cimitir să aprind o lumânare…. NU TE VOI UITA NICIODATĂ. TE IUBESC TATĂ !





Inima curajoasă a Irenei Sendler (2009)

20 07 2012

Imagine

Astăzi m-am uitat la un film superb legat de situaţia evreilor (în special a copiilor) din ghetourile poloneze. Filmul are ca personaj principal pe Irena Sendler, o femeie care a ajutat familiile evreieşti în timpul Holocaustului şi a reuşit să scoată din ghetourile create de nazişti circa 2.500 de copii pe care i-a plasat în familii poloneze (cu ajutorul actelor false).

În anul 1943 a fost arestată de Gestapo şi a îndurat torturi inimaginabile pentru a divulga nume ale copiilor plasaţi în familiile poloneze. Deşi a fost condamnată la moarte, sentinţa nu a fost împlinită datorită unui militari nazişti, care au acceptat mită.

Irena Sendlerowa s-a născut în 1910 şi a murit în 2008. A fost nominalizată în 2007 pentru Premiul Nobel pentru Pace şi a primit numeroase titluri şi distincţii pentru activitatea sa în perioada războiului.

Mai multe detalii despre viaţa şi activitatea eroinei: AICI.

Recomand filmul cu cea mai mare căldură, alături de altele precum „Lista lui Schindler” (1993), „Băiatul în pijamale vărgate” (2008).





Lucruri pe care le urăsc.

19 07 2012

Urăsc oamenii care-şi fac garaj ca să ţină porcării în el şi nu maşina.

Urăsc oamenii care fac chestii inumane şi dezgustătoare în numele credinţei pe care o promovează.

Urăsc părinţii şi bunicii care-şi învaţă plozii/nepoţii să zică „marş” la câinii de pe stradă din senin.

Urăsc profesorii care se cred mai oameni decât studenţii lor şi îi iau la mişto când au ocazia.

Urăsc politicienii care promit în campanie lucruri pe care nu le pot realiza nici măcar din punct de vedere legal.

Urăsc oamenii care critică teatrul, dar nu au fost în viaţa lor la un spectacol.

Urăsc oamenii din mass-media care se dau susţinători ai schimbării, dar nu-şi mişcă curul de la birou.

Urăsc oamenii care la inaugurarea unui lucru frumos şi util nu participă, însă la închidere sunt primii care critică.

Urăsc pozacii care folosesc bliţul aparatului foto la teatru.

Urăsc pozacii „profesionişti” care folosesc bliţul extern la teatru.

Urăsc patronii români care aşteaptă să se îmbogăţească peste noapte dacă-şi deschid o bombă sau o afacere neinspirată.

Urăsc oamenii care vor calitate pe bani puţini, eventual filantropie.

Urăsc oamenii care aşteaptă să le ridice statul gunoiul din faţa uşii dacă au plătit nişte taxe şi impozite.

Urăsc bătrânii şi pensionarii care ies pe caniculă sau ger afară, deşi doctorii nu le recomandă aşa ceva.

Urăsc taxatorii din mijloacele de transport în comun care se cred bancheri şi nu vor mărunţiş când achiţi biletul de călătorie.

Urăsc minciunile celor care ne conduc atunci când ne bagă pe gât vorbe dulci în legătură cu o situaţie macabră.

Urăsc serviciul 112 că nu răspunde când trebuie şi te întreabă 100 de chestii la telefon până să trimită un echipaj, nefiind important dacă cineva moare undeva până atunci.

Urăsc oamenii care toarnă copii pe bandă rulantă pentru alocaţie.

Urăsc oamenii care se dau absolvenţi înainte de terminarea propriu-zisă a studiilor.

Urăsc societatea pentru că găzduieşte pe banii contribuabililor criminali, violatori, pedofili.

Urăsc oamenii care asociază muzica electronică (bună, nu rahatul comercial românesc) cu drogurile.

Urăsc hingherii.

Urăsc faptul că mi s-a dus copilăria minunată fără gadget-uri, calculator, telefon mobil şi bani la discreţie.

Urăsc sistemul educaţional din România.

Urăsc crâşmele care se dau cluburi.

Urăsc ţărănoii.

Urăsc oamenii care cred că agricultura e menită pentru oamenii de „jos”.

Urăsc „artiştii” apăruţi după ce au cumpărat muzica făcută de alţii.
Urăsc ştirile pentru că au creat criminali pe bandă rulantă prin redarea fidelă a datelor  unor situaţii macabre.

Urăsc politicienii şi partidele care folosesc tineri pentru a ameninţa pensionari în campaniile electorale.

Urăsc oamenii care nu au mintea deschisă la schimbare sau îmbunătăţire.

Urăsc oamenii care nu au curajul să-ţi zică direct ceea ce ai greşit.

Urăsc oamenii care aşteaptă prea multe beneficii de la prea puţină muncă investită.

Urăsc oamenii care cred că mita e soluţia la orice în societatea asta.

Urăsc faptul că niciodată nu am timp pentru toate lucrurile care vreau să le fac.

Urăsc faptul că mai trebuie să scriu din când în când pe aici ceea ce mai urăsc.
UPDATE:

Urăsc circurile.

Urăsc oamenii care supun animalele la chinuri pentru distracţia „civilizaţilor”.

Urăsc cretinii care spun că trecutul nu e important, ci doar prezentul.
UPDATE 2:

Urăsc omenirea că în prezent nu mai poate trăi fără o pastilă pentru cea mai minimă afecţiune.

Urăsc tot ceea ce ţine de experimente pe animale. Mă interesează câtuşi de puţin soarta a milioane de oameni bolnavi de diverse chestii.

Urăsc televiziunile care au menirea de a aborda un singur subiect în toată emisia lor zilnică.

Urăsc proastele care cumpără haine de blană. Oricând aş da orice să salvez 100 de tigri decât 1000000 de femei „nevoiaşe” de haine.

Urăsc limitele de viteză pe drumuri. Dacă cineva a fost destul de lucid să ia permis de conducere, atât de lucid ar trebui lăsat să moară.

Urăsc favoritismele din Poliţia Română. Câţi poliţişti care au omorât oameni în accidente au fost condamnaţi?

Urăsc intelectualitatea care nu taxează prezenţa proştilor la putere.

Urăsc plozii care îşi văd copilăria inutilă fără smartphone şi calculator.

 

TO BE CONTINUED…





Jurnal de călătorie: Comemorare cu peripeţii de 1 aprilie

3 04 2012

Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2012 s-au împlinit 71 de ani de la masacrul care a avut loc la Fântâna Albă. Ororile care s-au petrecut acolo pe 1 aprilie 1941 au constat în uciderea cu sânge rece de către NKVD a mii de români ce doreau să se refugieze în România, din cauza faptul că teritoriile din care se refugiau fuseseră cedate după ultimatumul dat de către Uniunea Sovietică în 1940 României. Mai multe detalii găsiţi AICI sau dând o simplă căutare pe internet.

Cum s-a ivit ocazia să merg şi eu la comemorarea din acest an a victimelor de la Fântâna Albă, am dorit să văd locul în care s-a petrecut oroarea şi să mă închin către cei pentru care România şi românismul a însemnat un lucru mult mai important decât averea ce-o lăsau în urmă, decât pământurile ce le părăseau. Cred că puţini români din ziua de astăzi ar avea curajul să lase toată agoniseala (câştigată cu sudoare) pentru libertate.

Ne-am pornit cu autocarul în jur de ora 10:00 şi era estimat să ajungem la Fântâna Albă în jurul ore 13:00 pentru a lua parte, împreună cu oficialităţi din partea României, la o slujbă de comemorare a victimelor de la “Katynul românesc”. După ce am ajuns la vama Siret, ne-am mişcat relativ repede în partea românească, însă în partea ucraineană problemele începeau. Am fost ţinuţi peste o oră fără să ştim de ce şi fără să primim vreo explicaţie, vameşii fiind destul de reticenţi, reci şi parcă cu ciudă pe noi. Tind să cred că probabil ştiau unde mergem şi doreau să ne împiedice să ajunge la timp la destinaţie. În acelaşi timp a ajuns la vamă şi delegaţia din România din care făceau parte doamna Tatiana Popa, consulul general al României la Cernăuţi, domnul Viorel Badea, senator şi domnul Eugen Tomac, secretar de stat din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. După nişte discuţii dintre aceştia şi vameşii ucraineni ni s-a permis să trecem vama şi să se îndreptăm spre Fântâna Albă.

Ucraina

Micile probleme au apărut când am început să cerem indicaţii de la diverse persoane care ştiau mai mult sau mai puţin de locul unde vroiam noi să ajungem. Aşa s-a făcut că am înconjurat practic două sate de două ori şi am rămas împotmoliţi cu autocarul. După ce toţi am coborât din autocar (aveam impresia că se putea răsturna în orice moment) am lăsat la o parte aspectul hainelor şi am pus mână de la mână să scoatem autocarul din mocirla în care se afundase. Un domn din satul Fântâna Albă s-a oferit să meargă să caute un tractor pentru a ne ajuta să ieşim, dar în final l-am scos noi prin clasica metodă de a împinge.

În cele din urmă am reuşit să ajungem la memorialul construit pentru a omagia victimele ce au căzut secerate de gloanţele sovieticilor. După circa 10-15 minute în care s-au depus flori, s-au aprins lumânări şi am făcut câteva poze ne-am pornit spre mănăstirea Putna pentru a lua parte la slujba organizată în memoria victimelor. SURPRIZĂ ÎNSĂ LA VAMĂ. Din nou ucrainenii au căutat să găsească motive pentru a ne reţine şi la un moment dat l-au ameninţat pe şofer că îl vor aresta dacă nu motivează nişte chestiuni cu privinţă la câteva persoane din autocar (care plecaseră cu delegaţia oficială înainte). Câţiva din autocar am coborât să ne dezmorţim, să luăm o gură de aer curat sau să mergem la toaletă, însă “ospitalitatea” vameşilor ucraineni s-a caracterizat prin strigăte care ne îndemnau să urcăm înapoi că nu avem voie să facem nimic. În cele din urmă a intervenit consulul general al României de la Cernăuţi pentru a clarifica situaţia şi a ne scoate din acest impas.

Am ajuns într-un târziu la mănăstirea Putna şi am luat parte la slujbă împreună cu oficialităţi şi alte persoane din ţară şi călugării ne-au oferit o masă caldă, extrem de binevenită. La masă am propus să se facă un mic “efort” financiar din partea României şi poate într-o zi vor apărea indicatoare rutiere care să conducă lumea la memorialul de la Fântâna Albă, din cauză că e foarte anevoios să ajungi acolo fără îndrumător sau date precise. După ce am luat masa am făcut un tur al mănăstirii, am tras câteva cadre pe fugă şi ne-am îndreptat spre casă.

Concluzia zilei de 1 aprilie e că mi s-au părut unele momente ca fiind nişte păcăleli de prost gust (prin situaţiile create), însă mi-am adus aminte şi am aflat mai multe şi despre românii care au fost ucişi mişeleşte de sovietici în 1941. Despre “ospitalitatea” ucraineană, cel puţin din partea funcţionalilor vamali ucraineni, nu voi spune prea multe lucruri pentru a nu întâmpina şi alte probleme când voi mai avea de călătorit pe teritoriul Ucrainei.

Dumnezeu să-i odihnească pe toţi martirii neamului românesc! Amin!





Notă informativă

25 10 2011

Notă informativă: Trăiesc, chiar dacă unora le convine mai mult sau mai puţin asta.  Da, cam neglijez blogul. Poate că m-a pălit temporar lenea de tip balcanic şi mă fac că-s ocupat cu multe alte treburi dintre care unele sunt nişte căcaturi făcute aiurea şi care-mi freacă timpul de pomană.

Mă găsiţi mai des pe Facebook, Twitter (şi aici a început să se manifeste un sindrom de lene),  cu ceva poze pe Flickr şi prin alte locuri dubioase din online şi offline.  Mă mai găsiţi şi pe la facultate dacă vreţi să vedeţi şi partea intelectuală din mine.

Dacă vă interesează de treburile mele cu muzica, puteţi intra pe www.teslasystem.net şi www.facebook.com/teslasystem pentru partea trance şi www.facebook.com/aykad pentru partea de dubstep/dnb.

O să încerc să-mi caut puţin timp (poate din cel care îl dorm) să mai trec şi pe aici să nu putrezească WordPress-ul fără prezenţa mea de neînlocuit.

Concluzia, trăiesc. Transmiteţi aliaţilor şi duşmanilor de pe toate fronturile.





Review/Concurs „Eponge Fashion Paris”

2 07 2011

Salut la toată lumea. Oau! N-am mai scris de mult pe aici. Măcar ştiu că n-a murit blogul ăsta, ci a fost mai degrabă ca un copil abandonat şi regăsit de părintele nesimţit. Ruşine mie. S-au întâmplat multe de când n-am mai trecut pe aici, însă astăzi vreau să fac ceva frumos pentru un cititor al blogului. Mi s-a oferit şansa să dau cadou un voucher pentru magazinul Eponge.

Ce e Eponge?

Ei bine, Eponge Fashion Paris e un nou magazin deschis ieri în Galleria Suceava.  E un brand nou pe piaţa românească şi puteţi găsi diverse articole la preţuri pentru toate buzunarele – încălţăminte, îmbrăcăminte, lenjerie intimă, genţi, ochelari de soare şi multe multe altele. Am fost ieri la deschidere să trag câteva cadre cu aparatul (vedeţi AICI) şi m-am uitat puţin la ce e pe acolo, dar pentru mine nu am găsit nimic. E naşpa să fii Big Foot uneori. Multă lume la coadă la intrare, pentru că Eponge s-a gândit la o campanie de promovare foarte avantajoasă şi pentru cumpărători şi au dat cadou 500 de vouchere de 50 de lei (calculaţi voi cam cât fac toate) şi fiecare şi-a putut lua câte ceva.  Eu le doresc mult succes şi tot atâţia cumpărători zilnic ca şi la deschidere.

Şi acum la partea care s-ar putea să vă placă mai mult. Am de dat cuiva un voucher de 50 de lei pentru magazinul Eponge şi m-am gândit să folosesc o fotografie pentru acest mic concurs.  Aveţi mai jos o fotografie cu câteva modele de ghete din magazinul Eponge. Aşa. Ce trebuie să faceţi voi? Simplu. Trebuie să-mi spuneţi cât credeţi voi că ar fi preţul acestora. Cel care îmi zice preţul corect sau se apropie cel mai mult de valoarea lor câştigă. Dacă vor fi mai mulţi cu acelaşi răspuns, voi alege un câştigător prin intermediul random.org .

Pe 5 iulie o să vedem cine merge la cumpărături la Eponge.

Hai succes!





Care e cel mai bun prieten al omului I

27 02 2011

Din categoria „care e cel mai bun prieten al omului”, voi ce credeţi? Care din lista următoare vi se pare cel mai bun prieten al omului şi de ce?