Jurnal de călătorie: Comemorare cu peripeţii de 1 aprilie

3 04 2012

Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2012 s-au împlinit 71 de ani de la masacrul care a avut loc la Fântâna Albă. Ororile care s-au petrecut acolo pe 1 aprilie 1941 au constat în uciderea cu sânge rece de către NKVD a mii de români ce doreau să se refugieze în România, din cauza faptul că teritoriile din care se refugiau fuseseră cedate după ultimatumul dat de către Uniunea Sovietică în 1940 României. Mai multe detalii găsiţi AICI sau dând o simplă căutare pe internet.

Cum s-a ivit ocazia să merg şi eu la comemorarea din acest an a victimelor de la Fântâna Albă, am dorit să văd locul în care s-a petrecut oroarea şi să mă închin către cei pentru care România şi românismul a însemnat un lucru mult mai important decât averea ce-o lăsau în urmă, decât pământurile ce le părăseau. Cred că puţini români din ziua de astăzi ar avea curajul să lase toată agoniseala (câştigată cu sudoare) pentru libertate.

Ne-am pornit cu autocarul în jur de ora 10:00 şi era estimat să ajungem la Fântâna Albă în jurul ore 13:00 pentru a lua parte, împreună cu oficialităţi din partea României, la o slujbă de comemorare a victimelor de la “Katynul românesc”. După ce am ajuns la vama Siret, ne-am mişcat relativ repede în partea românească, însă în partea ucraineană problemele începeau. Am fost ţinuţi peste o oră fără să ştim de ce şi fără să primim vreo explicaţie, vameşii fiind destul de reticenţi, reci şi parcă cu ciudă pe noi. Tind să cred că probabil ştiau unde mergem şi doreau să ne împiedice să ajunge la timp la destinaţie. În acelaşi timp a ajuns la vamă şi delegaţia din România din care făceau parte doamna Tatiana Popa, consulul general al României la Cernăuţi, domnul Viorel Badea, senator şi domnul Eugen Tomac, secretar de stat din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. După nişte discuţii dintre aceştia şi vameşii ucraineni ni s-a permis să trecem vama şi să se îndreptăm spre Fântâna Albă.

Ucraina

Micile probleme au apărut când am început să cerem indicaţii de la diverse persoane care ştiau mai mult sau mai puţin de locul unde vroiam noi să ajungem. Aşa s-a făcut că am înconjurat practic două sate de două ori şi am rămas împotmoliţi cu autocarul. După ce toţi am coborât din autocar (aveam impresia că se putea răsturna în orice moment) am lăsat la o parte aspectul hainelor şi am pus mână de la mână să scoatem autocarul din mocirla în care se afundase. Un domn din satul Fântâna Albă s-a oferit să meargă să caute un tractor pentru a ne ajuta să ieşim, dar în final l-am scos noi prin clasica metodă de a împinge.

În cele din urmă am reuşit să ajungem la memorialul construit pentru a omagia victimele ce au căzut secerate de gloanţele sovieticilor. După circa 10-15 minute în care s-au depus flori, s-au aprins lumânări şi am făcut câteva poze ne-am pornit spre mănăstirea Putna pentru a lua parte la slujba organizată în memoria victimelor. SURPRIZĂ ÎNSĂ LA VAMĂ. Din nou ucrainenii au căutat să găsească motive pentru a ne reţine şi la un moment dat l-au ameninţat pe şofer că îl vor aresta dacă nu motivează nişte chestiuni cu privinţă la câteva persoane din autocar (care plecaseră cu delegaţia oficială înainte). Câţiva din autocar am coborât să ne dezmorţim, să luăm o gură de aer curat sau să mergem la toaletă, însă “ospitalitatea” vameşilor ucraineni s-a caracterizat prin strigăte care ne îndemnau să urcăm înapoi că nu avem voie să facem nimic. În cele din urmă a intervenit consulul general al României de la Cernăuţi pentru a clarifica situaţia şi a ne scoate din acest impas.

Am ajuns într-un târziu la mănăstirea Putna şi am luat parte la slujbă împreună cu oficialităţi şi alte persoane din ţară şi călugării ne-au oferit o masă caldă, extrem de binevenită. La masă am propus să se facă un mic “efort” financiar din partea României şi poate într-o zi vor apărea indicatoare rutiere care să conducă lumea la memorialul de la Fântâna Albă, din cauză că e foarte anevoios să ajungi acolo fără îndrumător sau date precise. După ce am luat masa am făcut un tur al mănăstirii, am tras câteva cadre pe fugă şi ne-am îndreptat spre casă.

Concluzia zilei de 1 aprilie e că mi s-au părut unele momente ca fiind nişte păcăleli de prost gust (prin situaţiile create), însă mi-am adus aminte şi am aflat mai multe şi despre românii care au fost ucişi mişeleşte de sovietici în 1941. Despre “ospitalitatea” ucraineană, cel puţin din partea funcţionalilor vamali ucraineni, nu voi spune prea multe lucruri pentru a nu întâmpina şi alte probleme când voi mai avea de călătorit pe teritoriul Ucrainei.

Dumnezeu să-i odihnească pe toţi martirii neamului românesc! Amin!