10 ani de dor

20 02 2013

Imagine

20 februarie 2003 – 20 februarie 2013

Astăzi am realizat că au trecut 10 ani de când tatăl meu a plecat de pe această lume. Acum 10 ani veneam seara de la școală, bucuros, ca orice puști de clasa a VI-a care scapă de la ore, mă jucam pe la telefoanele publice de pe străzi, râdeam cu colegii, iar când am ajuns în fața blocului m-a așteptat bunica mea care m-a chemat în casă să îmi dea de mâncare. Ulterior au venit la mine mătușa și unchiul meu împreună cu bunicul meu. Acesta din urmă a fost cel care a zguduit casa cu groaznica veste ce a secerat pur și simplu o parte din mine. Ultima oară când l-am văzut pe tatăl meu în viață a fost în dimineața acelei zile… când acesta a plecat la spital. La plecare, mama m-a chemat să îmi iau la revedere de la tatăl meu și să-l pup, însă eu, copil cretin fiind (și deja obișnuit cu faptul că tatăl meu a mers deseori în spitale din cauza problemelor cu rinichii), nu am vrut să mă ridic de la măsuța la care îmi făceam temele și am replicat că „lasă că-l pup când vine”. Cele ce au urmat m-au făcut să realizez cât de prost am fost în acel moment și cât de mult o să regret că nu am putut să îmi iau rămas bun (fără să știu) de la tatăl meu.

Avea 36 de ani când a plecat. El și mama au lucrat pentru mine și sora mea cât au putut. Deși eram o familie modestă și înțelegeam că atunci când nu este de unde să nu insist, am avut o copilărie frumoasă și nu mi-au lipsit lucrurile pe care le-am dorit. M-am bucurat și de vafele pe care mi le cumpărau părinții, m-am bucurat și de fiecare gumă pe care am avut-o, m-am bucurat când mă accidentam serios și părinții aveau grijă de mine.

După ce s-a îmbolnăvit, tatăl meu a trebuit să renunțe la locul de muncă pe care îl avea și au urmat ani cu plecări la spitale, analize, operații, recuperări. Mereu doctorii i-au recomandat să nu mai facă efort, însă el a continuat să ajute familia cum a putut. A luat un microb dintr-un spital și a continuat să facă pietre la rinichi, ceea ce făcea ca și un transplant să fie inutil. Avea o frică de medicii suceveni și mai ales de un anume chirurg care este cunoscut pentru rata mortalității pacienților săi, astfel că mergea cu mama mea la Tg. Mureș pentru a face operațiile necesare curățării rinichilor. Eu, fiind un copil prostuț pe atunci, nu-mi puteam imagina că oamenii pot păți ceva grav de la problemele cu rinichii și nu înțelegeam câtă durere îți poate provoca apariția pietrelor și nisipului la rinichi.

După acea zi de 20 februarie 2003 viața mea s-a schimbat radical. Am devenit mai rigid și mai rece, am avut perioade în care simțeam o creștere a agresivității în mine, am avut zile în care invidiam copiii din parcuri care se jucau cu tații lor, am avut zile în care mi-am blestemat viața și am avut zile pline de regrete. Regrete că tatăl meu nu a apucat să mă vadă cum iau buletinul la 14 ani, regrete că nu l-am avut alături atunci când am realizat lucruri frumoase și importante pentru mine, regrete că nu m-a văzut terminând liceul și începând o facultate, regrete că nu ne-am bucurat împreună când am primit acasă permisul de conducere, regrete că nu am avut parte de sfaturile lui când mi-a fost mai greu și regrete că nu a apucat să mă vadă pe scene și pe afișe alături de artiști importanți.

Nu a fost alături de mine din punct de vedere fizic, dar îl simt lângă mine când mă gândesc la el, îi port pe un deget verigheta care mi-a rămas de la el, mă uit cu plăcere la niște mesaje care le purta într-o haină (și nici măcar mama mea nu știa de existența acelor bilețele) și zâmbesc amar când mă uit la puținele fotografii cu el. Îi simt lipsa enorm și îi mulțumesc că a avut grijă de mine din momentul în care m-am născut și până acum. I-am promis că voi ajunge să fac lucruri de care ar fi fost mândru și că nu-l voi uita niciodată. Am promis și lucruri pe care nu le-am făcut, dar sper să le duc la capăt.

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, îți mulțumesc că m-ai crescut împreună cu mama și nu am ajuns un nimeni, îți mulțumesc pentru educația pe care mi-ai dat-o, îți mulțumesc că am trăit într-o familie liniștită și că am avut o copilărie frumoasă până ai plecat, îți mulțumesc pentru fiecare palmă primită când am făcut prostii și pentru fiecare mustrare când am greșit.

Merg la cimitir să aprind o lumânare…. NU TE VOI UITA NICIODATĂ. TE IUBESC TATĂ !

Anunțuri

Acțiuni

Information

One response

20 02 2013
Andrei Smoke

Cu toate ca au trecut 10 ani de la plecarea unchiului meu(fratele tatalui meu),au fost momente grele de petrecut. „De ce?” Deoarece stii prea bine Adrian cum este si problema cu tata,nestiind cum ar putea reactiona la asemenea veste. Inca imi amintesc cand l-am intalnit pentru prima oara si am intrebat-o pe mama(Dumnezeu s-o ierte) cine este. Spunandu-mi ca e unchiul meu,am avut impresia ca e vre-un patron…si de atunci ii spuneam „patronul”. Sunt vremuri frumoase ,putine dar frumoase de amintit si de reamintit pentru a ne golii sufletul de greutati… Condoleante! Dumnezeu sa te odihneasca „Patroane”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: